Vorbire Poem by Lucia Stefanovici

Nu te-am văzut demult.
Te-aş fi uitat dacă între timp
oamenii nu ar fi început să poarte chipul tău
şi arborii să te îmbrăţişeze de la o vreme cu scoarţa
şi dacă drumul nu mi-ar părea un lung braţ al tău
şi copiii n-ar fi de fapt un fel de suflet al tău
care îmi pune mereu întrebare
şi dacă mâna cu care scriu nu ar fi ţinută
pe dinlăuntru de tine
şi în felul acesta nu te-aş putea învăţa să desenezi
ciudate hieroglife
în care dunga privirii se apasă subţire
şi apoi se-nconvoaie-a zâmbire
şi dacă gesturile mele nu ar fi devenit atât de mult ale tale,
încât aproape mă tem să mă ating,
şi dacă aerul pe care îl respir nu ar fi atât de ameţitor de al tău
încât sunt orbită de tine,
orbită de tine,
orbită de tine
şi e o atât de rară şi scurtă sărbătoare
să mai întrezăresc
vreo amintire cu mine,
aceea care s-a pierdut în încercarea de a te uita.
Nu te-am văzut demult.
Pe aici eşti doar tu.
Şi mi-e atât de dor de mine.